Arhivele lunare: august 2008

Din volumul „Iubirea in 2003”

Mai apuc cateodata sa mai rasfoiesc prin versurile pe care de-a lungul timpului le-am creat. M-au criticat multi pentru ca nu le-am publicat. Nu asta imi doresc. Sunt scrise din suflet si pentru sufletul meu, nu pentru altii. Dar prietenii m-au certat. Mi-au zis ca ce e frumos merita citit si de altii. Si de aceea mai selectez cate una-doua si dau sa fie citite si de „altii”, carora, sper sa le fie pe plac.

Acum – o pozie din volumul „Iubirea in 2003”:

Timpul!

 

Omoară sufletul din mine, rece ca gheaţa,

Aspru ca vântul de iarnă, dureros ca piatra;

E vârcolacul din mine ce iarăşi te răpeşte,

Te duce departe şi sufletu-mi loveşte!

 

E rău, azurul sfărâmându-l, a întunecat cerul,

Zâmbetul tău de floare minunată l-a luat vântul,

Şoapte fierbinţi, buzele calde-au dispărut,

Tu te-ai temut, eu te-am plăcut – prea mult!

 

Dar doru-i la mine, sufletu-mi te-aşteaptă,

Se bate cu timpul, e-o cruntă luptă,

Soarele-i spada, luna-mi este scutul,

Vântul e învins, răul a trecut, dar am pierdut sărutul!

 

Tu te-ndepărtezi, de ce?, vântul l-am învins,

Timpul e bătut, vremea e trecută,

Sufletul din mine, dragostea-i curată,

Te întorci, dar nu zâmbeşti, regret acest vis!

 

Sărutări plăcute, scumpe-mbrăţişări,

Le-am pierdut în noapte, chipul tău plăcut

Astăzi l-am pierdut – vreau să-l recâştig,

Lupt cu dinadins, tu nu eşti cu mine şi mereu eu plâng!

Reclame

De prin poeziile mele III: Atâta dor, şi pentru ce?

Mi-a placut si sper sa va placa, voi cei ce a-ti avut curajul acesta de a-mi citi aceste cuvinte prea putin importante pentru omenire, insa suficient de importante pentru suflete…

Atâta dor, şi pentru ce?

 

Această noapte ce-a trecut cu flori şi întrebări,

Aceasta mult m-a răscolit cu mii de ne-nţelesuri!

Eu te iubesc, o ştii şi tu, dar pentru ce, îţi spun…

Eu când cu tine nu mai sunt, eu mai mereu suspin.

Mi-e dor de chipul ce-l iubesc,

Şi soarele ce mi-l doresc,

Mi-e dor de-al tău parfum ce-nnebuneşte

Acel băiat ce te iubeşte!

 

Şi doru-i tare rău cu mine…

Mă supără şi dragostea cu timpul o măreşte;

Dar pentru ce… căci tinereţea-mi veşnic pătimeşte,

Te-aştept, te chem, mi-e dor… de tine!

 

Sărutul tău ce mi-am dorit să-l am,

Zâmbetul şi-al tău obraz îmbujorat,

Acestea toate sunt motive ce le am

Ca eu pe tine să te ţin “în al meu suflet”!

 

Şi chiar de-mi vine greu, şi-o spun,

Eu te iubesc, te plac, şi-un chin…

Mă face să măresc iubirea ce ţi-o port,

                Mă-ndeamnă să rechem privirea ce atât de mult eu mi-o doresc!

                                                        Andrei Comanesteanul

Parintii – comoara de neinlocuit…

Cred ca acest lucru l-a gandit macar o data in viata fiecare om. Cel putin cei lucizi (fara cei cu probleme mintale, cu toate ca sunt aproape sigur ca si ei au gandit la fel, parintii fiind cei care i-au ajutat pana la capat cu speranta ca se vor vindeca).

Parintii mei sunt cea mai de pret comoara care mi-a fost data de la Dumnezeu, parintii mei sunt ingerii care mereu m-au luat sub aripa lor, chiar daca am gresit sau nu. Ei sunt doi ochi ai lui Dumnezeu si inima Fecioarei Maria, si au fost trimisi alaturi de mine si ai mei frati pentru a ne proteja.

Mama – ce frumos suna, o mama – un inger preafrumos, un chip ce mereu mi-a dorit doar binele. In clipele in care toti ma lasau balta, ea venea si ma ajuta sa ma ridic. E un sfant care merita mai mult decat este in lumea aceasta – chiar Raiul Dumnezeiesc. Face parte din alaiul Fecioarei Maria. Mama mea are chip de inger.

Tata – un om mai bland ca el nu s-a mai vazut pe-acest Pamant. A trecut prin atatea probleme in viata si tot un Sfant a ramas. Se poarta cu noi ca si un frate, nu vrea sa para ca el comanda, chiar de multe ori noi gresim, dar el rade sau tine supararea in el. Tata poate lua oricand locul de cel mai „de treaba tata din lume”. Poate este asa cum zic fratii mei – „mai comunist”, insa sufletul si gandul lui sunt ca de Inger. Are un suflet cum prea putini in lumea aceasta il poate avea. Probabil de la el am mostenit tristetea, dar e un om de treaba care nu ar face nimanui rau. E tatal meu, si ma mandresc cu el, la fel cum ma mandresc si cu mama mea. Sunt amandoi ingeri trimisi de Dumnezeu pe Pamant pentru a ne supraveghea, si acolo unde nu reusim sa ne intinda o mana de ajutor.

Parintii, dragi copii, sunt cel mai frumos cadou din lume pe care l-ati putut primi in viata. Fara ei nu a-ti fi putut zambi niciodata. Respectatii si facetii fericiti, caci merita cu varf si indesat.

Va iubesc ai mei parinti, va multumesc pentru ca mi-ati dat viata si pentru ajutorul dat in permanenta.

Mama…

 

un zâmbet, necunoscuta cale-a fericirii fără tine,

doar feerice cuvinte despre cum e bine,

mereu acelaşi chip ce m-a crescut de mic,

aceeaşi mamă ce m-a îndrăgit oricând…

 

doar suflul căutat al bucuriei noastre în gândul ei este acum,

speranţa fericirii fiecăruia în parte, parfumul bucuriei la copiii;

aceeaşi mâna ce-ngrijea bolnavul….mă mângaie chiar şi acum,

sunt cineva, acum…destul de mare, dar încă mai am nevoie de ea…

 

e mama mea, femeia ce-a crescut copilul,

aceeaşi zână ca şi altădat…

ne creşte şi mereu zâmbeşte;

iar pentru mine, este inima…

 

ne-a alintat şi ne-a-ngrijit pe toţi la fel,

ne-a mângâiat când noi dormeam defel,

şi ne-a privit mereu ca pe ceva frumos…

e mama mea, e sfântul cel mieros!!

Iubiti-va parintii, nimic nu e mai de pret ca fericirea lor.

De prin poeziile mele II: De dorul nostru…

Mi-a placut si sper sa va placa, voi cei ce a-ti avut curajul acesta de a-mi citi aceste cuvinte prea putin importante pentru omenire, insa suficient de importante pentru suflete…

De dorul nostru!

 

În glas – şi dorul sună cam ciudat –

Eu sunt doar om – tu îngerul iubirii devotat,

Suntem o stea formată din dragoste,

O dragoste ce zi de zi tot creşte!!!

Câmpia mişună de dorul nostru,

Şi printre blocuri s-a simţit că noi lipsim,

Noi doi am fost un cuplu prea puţin,

Noi doi în schimb enorm ne-am mai iubit!!!

 

Şi-acum când vântul bate prea puternic

Şi din speranţe mai că n-ar lăsa nimic,

Acum să ştii că sufletu-mi te cheamă –

Tu eşti, şi vei rămâne-a mea iubită!!!

 

 

Andrei comăneşteanul

De prin poeziile mele I: Daca auzi clopotele ca bat inseamna ca am murit…

Mi-a placut si sper sa va placa, voi cei ce a-ti avut curajul acesta de a-mi citi aceste cuvinte prea putin importante pentru omenire, insa suficient de importante pentru suflete…

            Daca auzi clopotele ca bat inseamna ca am murit…

 

Daca auzi clopotele ca bat inseamna ca am murit,

Cerul sfasiind pamantul cu lacrimile sale,

Soarele arzand de tristete tot ce-n jur e urat,

Pentru ca odata cu mine au pierdut o floare!

 

Iar daca vezi culoarea neagra inseamna ca m-am dus departe,

In nici un caz nu am plecat de suparare,

M-am dus in codrii cei frumosi, sub soare,

M-am dus acolo unde pare ca cineva ma iubeste!

 

In urma mea apele raman involburate,

Pasarile nu reusesc sa mai cante –

Parca au pierdut si ele ceva drag lor,

S-a risipit polenul florilor!

 

Copii grijulii se uita-n urma mea

Cum inspre soare ma indrept,

Si, si-ar dori cu ei ca sa mai stau

Dar nu mai pot chiar dac-as vrea!

 

Si plec, alaiul ma priveste dureros

Cum fara sa zambesc ii parasesc,

Ma duc departe, totu-i de prisos

Caci nu mai pot sa le vorbesc!

 

S-a dus si vocea, zambetul si viata,

M-am dus si eu ca o cometa,

Se prabuseste cerul peste mine

Si la mormantul meu nimeni nu mai vine…

Tu iubesti? Si cum e sa iubesti?

Ma intreb si eu oare cum e sa iubesti. Probabil  multi cred ca intreb pentru ca nu am simtit niciodata cum e sa iubesti… am simtit, pentru ca am iubit enorm. Dar nu am fost iubit. De asta intreb. Cum e sa iubesti si sa fii iubit?

Veti spune ca vorbesc prostii, probabil ca da, veti spune ca am innebunit, probabil ca da (ca doar de asta se zice ca poetii au fost nebuni cam majoritatea), insa va zic sincer ca am iubit. Si culmea, am iubit mai mult decat ar fi trebuit, am pus prea mult suflet. Sa-mi para rau? Nu! Cum sa imi para rau. Nu. Sunt mandru. mai bine asa decat „fara viata” si sa nu imi pese de nimic. Mai degraba cu gandul la persoana iubita decat mereu „aerian de viata”. Prefer sa fiu asa si sa sufar decat sa imi fie bine si sa fiu „rece la inima”. Sunt mandru de suferinta mea si de aceea scriu versuri.

Ironia vietii mele!!!

 

Nu stiu sa iubesc

Pentru ca mereu gresesc,

Sunt si gelos si insistent,

Asa pe fete eu le pierd!

Nu vreau sa sufar, nici sa suferi,

Dar eu pun suflet fara rost –

Abia abia ca te cunosc –

Si eu de gelozie nu ma mai recunosc!

Si am ajuns sa pierd din nou

Si te stresez la infinit,

Dar de acum ce-o fi, o fi –

Eu n-am sa vreau a mai iubi!!!

 

Stiu c-am gresit, dar doar o vorba

Pe mine ma putea opri,

Si as fi stat, treptat, treptat

Ca si bolnavul cel din pat!!!

Dar asta-i viata cand iubesti

Te temi si sigur mai gresesti,

Te duci de rapa caci nu stii –

Ca alta fata nu te va mai dori!!!

Andrei comanesteanul

Hm…nu-mi pasa de mine, imi pasa de voi.

Astazi am plans. Mi-a parut rau de alegerea facuta, aceea de a pleca. Nu imi pasa de mine, imi pasa de voi. La voi m-am gandit. La toti. Prieteni ai mei, familie, colegi de scoala sau neamuri, la voi toti cei care m-ati cunoscut. Imi pare rau daca am dezamagit, dar tot ce am facut a fost cu gandul la voi.

%d blogeri au apreciat asta: