Rusaliile…Duminica Cincizecimii sau a Pogorarii Sfantului Duh

I0419000000F0961AA_rusaliile1

Duminica Cincizecimii sau a Pogorarii Sfantului Duh, numita in popor si Duminica mare, este sarbatoarea anuala a pogorarii Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli, eveniment pe care ni-l istorisesc Faptele Apostolilor (II, 1-4) si cu care se incheie descoperirea fata de lume si de creatie a lui Dumnezeu, Cel in treime. Ea cade totdeauna la 10 zile dupa Inaltare sau la 50 de zile dupa Pasti, cand a avut loc evenimentul sarbatorit si cand evreii isi serbau si ei praznicul Cincizecimii. E totodata sarbatoarea intemeierii Bisericii crestine, caci in aceeasi zi, in urma cuvantarii insufletite a Sfantului Apostol Petru, s-au convertit la crestinism circa 3.000 de suflete, care au alcatuit cea dintai comunitate crestina din Ierusalim (Fapte II, 41), nucleul Bisericii de mai tarziu.

Nu incape indoiala ca Rusaliile sunt cea mai veche sarbatoare crestina impreuna cu cea a Pastilor, fiind praznuita inca din vremea Sfintilor Apostoli, ca o increstinare a sarbatorii iudaice corespunzatoare. Despre ea amintesc si Sf. Apostol Pavel (1 Cor. XVI, 8) si Sf. Luca (Fapte XX, 16). E numarata si in Constitutiile Apostolice, printre sarbatorile in care sclavii se cuvine sa fie eliberati de muncile obisnuite. Despre ea mai amintesc : Sf. Irineu (+202), Tertulian, Origen, Canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300) , Canonul 20 al Sinodului I ecumenic (care opreste ingenuncherea in ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie s.a. Marii predicatori din secolele IV si V ne-au lasat o multime de panegirice in cinstea acestei sarbatori, iar in a doua jumatate a secolului IV pelerina apuseana Egeria ne descrie modul cum era sarbatorita pe atunci la Ierusalim. Pana catre sfarsitul secolului IV si inceputul secolului V Cinci-zecimea era o dubla sarbatoare: a inaltarii Domnului si a Pogorarii Sfantului Duh, asa cum o descrie, de altfel, inca din prima jumatate a secolului IV, Eusebiu al Cezareei. Dar, precum am aratat la sarbatoarea inaltarii, aceasta a fost fixata, de pe la 400 inainte, in ziua a 40-a dupa Pasti, cum este pana astazi, Cincizecimea ramanand numai ca sarbatoarea Pogorarii Sfantului Duh.

Nu numai ca vechime, ci si ca importanta, sarbatoarea Rusaliilor vine indata dupa Pasti. In timpul privegherii din ajun, se facea odinioara botezul catehumenilor. Ca si la Pasti, erau oprite ingenuncherea si postirea in toate zilele Cincizecimii; erau interzise jocurile din circuri si palestre, spectacolele pagane de teatru etc. Se impodobeau casele, in semn de bucurie, cu flori si ramuri verzi, indeosebi de nuc sau de tei, asa cum se face pana azi, obicei mostenit de la evrei, la care Cincizecimea era si sarbatoarea premitiilor din flori si fructe. In biserici se aduc si azi frunze verzi de tei sau de nuc, care se binecuvinteaza si se impart credinciosilor, simbolizand limbile de foc ale puterii Sfantului Duh, Care S-a pogorat peste Sfintii Apostoli.

De sarbatoarea Rusaliilor apartin o sumedenie de datini, credinte si rituri religioase populare, legate de pomenirea generala a mortilor din sambata precedenta (Sambata mortilor sau Mosii de vara).

 

Obiceiuri e Rusalii:

Mosii de vara sau de Rusalii

Peste an, romanii au nu mai putin de 18 sarbatori ale Mosilor (stramosii neamului, mortii in general), dar cea mai importanta e cea din ajunul Rusaliilor, cand e obiceiul sa se tina si targuri mari (cum erau, pana nu demult, la Bucuresti, cele din Obor), unde oamenii gasesc cele necesare pomenilor, dar si prilej de veselie si desfatare. In felul acesta vag increstinat, supravietuieste desigur un cult precrestin al stramosilor, marcat de atitudinea specifica a geto-dacilor de a raspunde mortii cu ras si bucurie. Cuvantul mos e, de altfel, de origine traco-dacica. Se credea ca sufletele mortilor/mosilor, dupa ce parasesc mormintele in Joia Mare (cea de dinaintea Pastilor), se preumbla printre cei vii, inapoindu-se la locul lor fie in ajunul Rusaliilor, fie la Rusitori (sarbatoare a «despartirii de morti», tinuta la 7 sau 9 zile dupa Rusalii). Pomenile au rolul de a-i face pe morti sa plece imbunati la ale lor.

Rusaliile si… calusarii

Numele acestei sarbatori sta in legatura, desigur, cu vechea sarbatoare romana Rosalia, cand se puneau trandafiri pe morminte, dar peste aceasta s-au adaugat fel de fel de alte traditii (ca Rusalcele slave, un fel de zane ale apelor, asemanatoare sirenelor), inclusiv o umbra de crestinism popular (rusaliile ar fi, bunaoara, fiicele lui „Rusalim imparat”, personificare a Ierusalimului biblic). Rusaliile, considerate indeobste totuna cu ielele, sunt zane rele, care-i pocesc pe oameni sau le iau mintile. Pentru a se feri de ele, oamenii trebuie sa poarte asupra lor frunze de pelin, iar daca le intalnesc, sa nu le vorbeasca. Fiind zane ale apelor, de ziua lor e bine sa nu te scalzi, caci te paste inecul. Legat de Rusalii este  si faimosul  joc al calusarilor (executat de cete de flacai), dans ritual de origine straveche si neclara, cu functie magica, pe de o parte patronat de iele, pe de alta  capabil sa vindece relele acestora. In Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir nota: „Multimea superstitioasa crede ca ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: dupa ce bolnavul s-a asternut la pamant, aceia incep sariturile lor si, la un anumit loc al cantecului, calca, unul dupa altul, de la cap pana la picioare, pe cel culcat; in sfarsit, ii sufla la ureche cateva cuvinte anume ticluite si poruncesc bolii sa iasa”. Daca bolnavul nu se lecuieste nici dupa aceasta, se zice ca el nu mai are scapare. 

Predică la Duminica a IX-a după Rusalii – Părintele Cleopa

IMG_0591-sihastria-cleopa

Iubiţi credincioşi,

Întrucît în Sfînta Evanghelie de astăzi se vorbeşte de patru ori despre rugăciune, vom vorbi acum despre sfînta rugăciune, care este numită de dumnezeieştii părinţi „maica tuturor faptelor bune”. Că precum nu putem trăi fără fără hrană şi apă, aşa nu putem trăi şi nu ne putem mîntui fără rugăciune. Ce este rugăciunea? Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu. Rugăciunea este viaţa noastră în Hristos şi a întregii lumii văzute şi nevăzute. Credinţa în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.

Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cîntînd: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot; plin este cerul şi pămîntul de mărirea Lui…! (Isaia 6, 3). Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinţilor din cer, începînd cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mîntuirea noastră, a celor de pe pămînt.

Însuşi Duhul Sfînt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, spune Apostolul Pavel (Romani 8, 26). Ba, Însuşi Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicînd: Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum sîntem şi Noi! (Ioan 17, 11).

Astfel tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulţumire şi cerere înaintea Tatălui, începînd cu Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos pînă la îngerii cei mai de jos. Toţi laudă, „pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. Toţi se închină şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin întruparea, moartea şi învierea Fiului Său. Toţi se roagă pentru mîntuirea noastră şi a întregului neam omenesc. Rugăciunea deci, este viaţa, lucrarea, şi bucuria veşnică a tuturor îngerilor şi sfinţilor din cer.

Dar şi pe pămînt, rugăciunea de laudă, de mulţumire şi de cerere, formează lucrarea de căpetenie a creştinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor, şi a întregii creaţii. Slujbele din biserică, în frunte cu Sfînta Liturghie, formează cea mai înaltă rugăciune şi jertfă de laudă şi de mulţumire adusă de oameni lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi rugăciunile neîncetate din casele lor, formează al doilea imn de laudă, de mulţumire şi de cerere înaintea Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de sînge a Sfintei Liturghii.

După cuvîntul proorocului David, toată zidirea laudă pe Dumnezeu, Creatorul ei, şi păsările văzduhului şi peştii mărilor şi animalele pămîntului şi stelele cerului şi soarele şi luna şi norii şi vînturile toate cele de sub cer (Psalm 148). Toate în frunte cu oamenii de pe pămînt şi cu sfinţii şi îngerii din cer sînt în neîncetată rugăciune întru slava Preasfintei Treimi, pentru că rugăciunea de laudă şi de mulţumire este însăşi viaţa lumii văzute şi a celei nevăzute.

Iubiţi credincioşi,

Să vedem cum ne învaţă Domnul să ne rugăm în Evanghelia de astăzi. După ce Mîntuitorul a înmulţit cele cinci pîini şi doi peşti prin rugăciune şi binecuvîntare şi a hrănit cu ele atîtea mii de oameni, ca să ne înveţe şi pe noi a face toate cu rugăciune, a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, la celălalt ţărm… (Matei 14, 22). De ce i-a trimis Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare? Ca să se deprindă şi ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de primejdie, şi ca să se înveţe a se lupta cu valurile şi furtuna ispitelor acestei vieţi, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de necredinţă, de ură şi de tot felul de păcate.

Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie şi se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a liberat mulţimea şi S-a suit în munte ca să Se roage deosebi. Şi, făcîndu-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23). Rugăciunea în linişte şi singurătate, este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinţilor, a sihaştrilor, a călugărilor şi a celor mai rîvnitori creştini. Ea se face în totală reculegere şi singurătate, mai ales noaptea cînd nimeni nu te vede şi nimic nu-ţi poate fura gîndul şi simţirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă şi rugăciunea inimii, pentru că izvorăşte din inimă şi se urcă cel mai repede la cer.

Mîntuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea şi vorbea faţă către faţă cu Tatăl. Dar obişnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului şi în Grădina Ghetsimani, ca să ne înveţe şi pe noi a iubi mai mult rugăciunea în linişte şi cea din timpul nopţii decît cea din timpul zilei. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea de noapte „de aur” pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gînduri şi imaginaţii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc „de argint” fiind amestecată cu oarecare griji şi gînduri, iar cea din timpul zilei o numesc „de aramă” pentru mulţimea grijilor şi a gîndurilor pămînteşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.

Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală, numită de unii Sfinţi Părinţi „rugăciunea minţii şi a inimii”. Iar, cînd sîntem trimişi pe cale sau grijile vieţii ne înconjoară corabia inimii ca nişte valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor loviţi de furtună pe mare. În aceste momente, creştinii trebuie să repete psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenţie şi simţire rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală ortodoxă practicată de mulţi sfinţi şi sihaştri, adică repetarea deasă, neîncetată şi tainică a numelui lui Iisus Hristos. Se cheamă şi „rugăciunea inimii”.

Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopţii, adică pe la orele trei în zorii zilei, a mers Domnul la ucenicii Săi, umblînd pe mare ca pe uscat. Cînd L-au văzut ucenicii de departe, „de frică au strigat”, adică s-au rugat, crezînd că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întîmplă şi nouă. Cînd mergem noaptea singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri şi ni se pare că auzim sau vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca şi ucenicii Domnului, adică de frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credinţă, din toată inima şi îndată scăpăm de primejdie.

Domnul însă i-a liniştit pe apostoli prin cuvintele: Îndrăzniţi! Eu sînt, nu vă temeţi! Petru atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicînd: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă!” „Vino!” i-a răspuns Domnul. Dar pe cînd mergea el pe valuri către Hristos, „văzînd vîntul cel tare”, s-a biruit de frică şi îndoială şi a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: „Doamne, mîntuieşte-mă!” Iar Domnul l-a apucat de mînă şi l-a mustrat: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 30-31).

Vedeţi, fraţilor, urmările rugăciunii făcute cu îndoială şi cu puţină credinţă? În vreme de primejdie şi ispită nu te ajută decît în parte. Oare nu tot aşa se roagă mulţi din credincioşii noştri? „Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat în cer şi în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reuşesc la examene şi la servici! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmaşii mei şi-mi împlineşte dorinţa mea!” O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credinţă vie, din interes şi mai mult pentru lucruri pămînteşti nu este primită la Dumnezeu şi cu greu ni se împlineşte cererea.

Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credinţă, îndoielnică, pe care o facem numai la nevoie, cînd apa necazurilor ne este pînă la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în viaţă, dar mai întîi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L lăudăm că în veac este mila Lui şi apoi să-I cerem iertarea păcatelor şi mîntuirea. La urmă să cerem Domnului şi cele de nevoie vieţii şi să zicem: „Doamne, facă-se voia Ta!” nu voia mea, precum ne învaţă „Tatăl nostru”.

Iar cînd sîntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operaţie, sau într-o grea încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de cîteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adîncul inimii, cu lacrimi şi credinţă. Adică să strigăm ca şi Petru, cînd se îneca: „Doamne, mîntuieşte-mă!”; „Doamne, ajută-mi!”, cum striga femeia cananeeancă şi „Doamne miluieşte-mă!” Sau să repetăm mereu „Tatăl nostru”, Crezul, un stih din psalmi, ori rugăciunea monahilor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

Iubiţi credincioşi,

Nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieţii şi nu se poate mîntui fără credinţă tare în Dumnezeu şi fără rugăciune vie, continuă, neîncetată, cum ne învaţă Sfîntul Apostol Pavel: Rugaţi-vă neîncetat! (I Tesaloniceni 5, 17).

De veţi merge regulat la biserică şi veţi asculta cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfînta Liturghie, multe daruri veţi primi în viaţă şi de grele ispite şi păcate veţi fi izbăviţi. De veţi creşte copiii în frica lui Dumnezeu şi veţi face casele dumneavoastră locaşuri de rugăciune şi de laudă lui Dumnezeu, iar nu case de ceartă, de beţie şi de păcate, vă va da Domnul zile îndelungate, reuşită în toate cele de folos şi mîntuire. Iar de veţi păşi pe marea vieţii cu îndoială, fără credinţă, fără rugăciune şi cărţi sfinte de călăuză, fără biserică şi duhovnici buni, fără spovedanie şi împărtăşanie regulată, vă veţi îneca în marea păcatelor şi veţi pierde mîntuirea sufletului.

Să-l rugăm pe Domnul nostru, Iisus Hristos să ne întărească credinţa, să ne înveţe cum să ne rugăm, să ne dea vreme de rugăciune şi lacrimi de pocăinţă ca să ne închinăm şi noi cu Apostolii, zicînd: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Mîntuitorul şi Salvatorul lumii! Mîntuieşte-ne să nu pierim, că după Tine suspină toată făptura! Amin.


 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: